marți, 15 septembrie 2015

Pachet 15 volume Agatha Christie cu 50% DISCOUNT

OFERTA CARTI POLITISTE -  Agatha Christie

Astăzi se împlinesc 125 de ani de la nașterea Agathei Christie, cunoscută în întreaga lume drept „Regina crimei“.
A scris 80 de romane polițiste și volume de povestiri, 19 piese de teatru și șase romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott. Pe lângă acestea, a mai scris nonficţiune, o autobiografie, dar și povestiri amuzante despre numeroasele expediţii în care a participat alături de soţul ei, arheologul sir Max Mallowan.

Cumpără cele 15 volume ale colecției Agatha Christie cu 149 lei. - VEZI DETALII!

Articol realizat in parteneriat cu libraria Litera si 2parale!

Pentru a fi la curent cu promotiile librariior partenere on-line, va invit sa urmariti si paginile de facebook 100decarti ori+100deCarti

Pe site-ul meu 100decarti puteti gasi fragmente de 50-60 de pagini din carti, si librariile de unde puteti sa cumparati cartile ale caror fragmente le-am redat.

Cred ca una dintre cele mai renumite volume ale Agathei Christie este "Crima din Orient Expres" din cae pun mai jos un fragment, ca sa va relaxati - mi se par foarte relaxante aceste carti, incitante, placute, te detensioneaza!

Agatha Christie - Crima din Orient Expres

PARTEA ÎNTÂI
FAPTELE
CAPITOLUL I
  UN PASAGER DE SEAMĂ CĂLĂTOREŞTE CU TAURUS EXPRES
O dimineaţă de iarnă, neobişnuit de friguroasă pe aceste meleaguri siriene. Ora cinci.
De-a lungul peronului gării Alep, aştepta semnalul de plecare trenul consemnat cu litere de-o şchioapă în ghidul căilor ferate: Taurus Expres.
  Garnitura era alcătuită dintr-un vagon restaurant cu bucătărie, unul de dormit şi două vagoane de cursă.
  Pe peron, în dreptul uşii vagonului de dormit, doi bărbaţi stăteau de vorbă: un tânăr locotenent francez în uniformă strălucitoare, şi un omuleţ, încotoşmănat până la urechi, din care nu se vedeau decât vârful roşu al nasului şi mustaţa răsucită în sus.
  În ciuda gerului năpraznic, locotenentul Dubosc îşi făcea cu bărbăţie datoria de gazdă. Îl însoţise la gară pe distinsul oaspete şi acum se întreţinea cu el. Fraze amabile, într-o franceză aleasă, îşi luau zborul de pe buzele sale. Nu, nu ştiuse despre ce era vorba. Auzise numai nişte zvonuri, cu totul obişnuite în astfel de cazuri. Generalul, generalul său, îşi pierdea pe zi ce trecea răbdarea. Şi, deodată, a picat acest belgian, venind din Anglia după cât se pare. A mai trecut o săptămână, o săptămână de încordare ciudată. Apoi s-au întâmplat anumite lucruri: un eminent ofiţer s-a sinucis, un altul a demisionat, figurile îngrijorate s-au destins ca prin farmec, iar cele câteva măsuri militare de precauţie au fost anulate. Şi generalul, generalul locotenentului Dubosc, a întinerit parcă cu zece ani.
  Dubosc surprinsese frânturi din convorbirea generalului cu străinul. „Ne-ai salvat, mon cher”, îi spunea generalul, şi mustaţa-i mare şi albă tremura de emoţie, „Ai salvat onoarea armatei franceze şi ai înlăturat vărsările de sânge. Cum să-ţi mulţumesc că ai acceptat să vii? Să vii atât de departe…”.
  La care străinul (pe nume Hercule Poirot), după ce respinsese politicos aceste laude, spusese: „Nu pot să nu amintesc că şi dumneata mi-ai salvat odată viaţa”. Acum, fusese rândul generalului să facă pe modestul şi, după ce mai pomeniseră de Franţa, de Belgia, de glorie şi onoare şi alte lucruri asemănătoare, se îmbrăţişaseră călduros şi se despărţiră.
  Deşi nu fusese încă pus la curent cu cele întâmplate, locotenentul Dubosc primise totuşi însărcinarea să-l conducă pe domnul Poirot la gară, şi o îndeplinea cu tot zelul şi entuziasmul care-i stau bine unui tânăr ofiţer destinat unei cariere promiţătoare.
  — Azi e duminică, spuse locotenentul. Mâine seară veţi fi la Istanbul.
  Nu era prima oară că făcea această remarcă. Toate conversaţiile de pe peron, în aşteptarea plecării trenului, suferă parcă de boala monotoniei şi a repetărilor.
  — Într-adevăr, recunoscu Poirot.
  — Bănuiesc că intenţionaţi să rămâneţi acolo câteva zile?
  — Fireşte. N-am mai fost niciodată la Istanbul. Ar fi păcat să nu-l vizitez, măcar în treacăt. Comme ça. Şi pocni din degete sugestiv. De altfel, nu-s deloc grăbit. Voi rămâne câteva zile ca turist.
  — Sfânta Sofia e minunată, spuse Dubosc, care de altfel n-o văzuse niciodată.
  O rafală de vânt mătură peronul. Amândoi se zgribuliră. Dubosc reuşi să se uite pe furiş la ceas: Cinci fără cinci – încă cinci minute doar!
  Bănuind că celălalt l-a observat, se avântă din nou în discuţie.
  — Sunt puţini călători pe o vreme ca asta, zise, uitându-se spre ferestrele vagonului.
  — Da, aşa e, încuviinţă Poirot.
  — Să sperăm că nu veţi rămâne înzăpezit în Taurus!
  — S-a mai întâmplat?
  — Da, dar nu anul acesta.
  — Să sperăm atunci, spuse Poirot. Buletinele meteorologice din Europa anunţă vreme proastă.
  — Foarte, proastă. În Balcani a nins mult.
  — Am auzit că şi în Germania.
  — Eh bien! Exclamă Dubosc, grăbit parcă să preîntâmpine o altă pauză, mâine seară la şapte şi patruzeci veţi fi la Constantinopol.
  — Da, spuse Poirot, şi continuă exasperat: am auzit că Sfânta Sofia e minunată.
  — Magnifică, îmi închipui.
  Deasupra capetelor lor perdeaua de la un geam fu dată de o parte şi apăru chipul unei tinere femei.
  Mary Debenham nu prea dormise de când plecase din Bagdad, joia trecută. Nu dormise cum trebuie nici în trenul spre Kirkuk, nici la vila din Mosul, şi nici noaptea trecută în tren. Acum, sătulă să tot stea trează în aerul îmbâcsit al compartimentului supraâncălzit, se ridică în picioare şi privi afară.
  Trebuie să fie Alep. Nimic de văzut, bineînţeles. Numai un peron slab luminat şi, din când în când, nişte strigăte în arabă. Sub fereastra ei doi bărbaţi vorbeau franţuzeşte. Un ofiţer francez şi un bărbat mărunt, cu nişte mustăţi enorme. Zâmbi puţin. Nu mai văzuse un bărbat atât de încotoşmănat. Trebuie să fie foarte frig afară. De asta şi încălzeau, probabil, atât de tare trenul. Încercă să deschidă mai mult fereastra, dar nu reuşi.

Conductorul se apropie de cei doi bărbaţi. Trenul va pleca în curând, le spuse. Domnul ar face mai bine să urce. Bărbatul cel scund îşi scoase pălăria. Ce cap ca un ou! În ciuda grijilor care nu-i dădeau pace, Mary Debenham zâmbi. Un omuleţ caraghios, genul de om pe care nu poţi să-l iei niciodată în serios.
  Locotenentul Dubosc debită alocuţiunea de adio. O concepuse înainte şi o rezervase pentru clipa despărţirii. Suna foarte frumos şi manierat.
  Nelăsându-se mai prejos, Poirot îi dădu replica cuvenită.
  — Urcaţi în vagon, domnule, i se adresă conductorul.
  Cu aerul unei neţărmurite păreri de rău, Poirot urcă în vagon. Conductorul se urcă după el. Poirot îşi agită braţul. Locotenentul Dubosc îi răspunse la salut. Cu o smucitură puternică, trenul se puse încet în mişcare.
  — În sfârşit, murmură Poirot.
  — Brrr, făcu Dubosc, dându-şi seama cât de frig era într-adevăr…
  — Voilà, Monsieur, îi spuse conductorul invitându-l cu un gest teatral să admire frumuseţea compartimentului şi felul în care-i fuseseră aranjate lucrurile. Valiza domnului am pus-o aici.
  Mâna îi rămase întinsă spre Poirot, într-un gest dintre cele mai sugestive. Poirot îi vârî în palmă o hârtie împăturită.
  — Merci, Monsieur. Conductorul se învioră şi începu să umble aferat, de colo-colo. Tichetul domnului îl am, aş mai vrea şi paşaportul, dacă domnul e atât de amabil. Domnul se opreşte la Istanbul, după câte îmi dau seama?
  Poirot încuviinţă din cap.
  — Nu sunt prea mulţi călători, îmi închipui? Întrebă.
  — Nu, domnule. Mai am încă doi pasageri, amândoi englezi. Un colonel din India şi o tânără doamnă din Bagdad. Domnul mai doreşte ceva?
  Domnul ceru o sticlă de Perrier.
  Cinci dimineaţa era o oră cam nepotrivită pentru a călători cu trenul. Mai erau două ceasuri până-n zori. Văzând că nu e rost de un somn bun şi simţindu-se mulţumit că dusese la bun sfârşit o misiune delicată, Poirot se ghemui într-un colţ şi aţipi.
  Se trezi pe la nouă şi jumătate şi o luă înspre vagonul restaurant, dornic de o cafea fierbinte.
  Înăuntru se afla numai o singură persoană, evident tânăra doamnă de care amintise conductorul. Era o femeie înaltă, subţire, oacheşă la faţă, de vreo douăzeci şi opt de ani. Se simţea un fel de cumpătare calculată în felul cum mânca sau îi cerea chelnerului încă o ceaşcă de cafea, ceea ce denota o deplină familiarizare cu oamenii şi călătoriile. Purta o rochie de voiaj de culoare închisă, dintr-un material subţire, tocmai potrivit pentru atmosfera înăbuşitoare din tren.
  Neavând ceva mai bun de făcut, Hercule Poirot se distra studiind-o discret.
  Era genul de femeie tânără, aprecie el, care ştie să-şi poarte perfect de grijă oriunde s-ar afla. Era echilibrată şi matură. Nu-i displăcea regularitatea severă a trăsăturilor şi nici paloarea delicată a pielii. Îi plăcea şi părul ei negru, lucios, bine pieptănat, şi ochii cenuşii, reci şi impersonali. Dar, hotărî Poirot în cele din urmă, e un pic prea calculată pentru a fi ceea ce numea el „o femeie drăguţă”.
  În acel moment îşi făcu apariţia un alt personaj. Un bărbat înalt, între patruzeci şi cincizeci de ani, cu o faţă uscată, smeadă, şi cu părul puţin albit la tâmple.
  „Colonelul din India”, îşi spuse Poirot.
  Noul venit se înclină în faţa femeii.
  — Neaţa, domnişoară Debenham.
  — Bună dimineaţa, colonele Arbuthnot.
  Colonelul puse mâna pe spătarul scaunului din faţa ei.
  — Ai ceva împotrivă?
  — Nu, bineînţeles. Ia loc.
  — Ştii, micul dejun nu e întotdeauna o masă prea animată.
  — Sper să nu fie aşa. În orice caz, nu mă interesează.
  Colonelul se aşeză.
  — Băiete! Glasul îi era foarte autoritar.
  Comandă ouă şi cafea.
  Ochii îi rămaseră o clipă asupra lui Poirot, apoi trecură mai departe, indiferenţi. Poirot, care cunoştea bine spiritul britanic, ştia ce-şi spusese colonelul în sinea lui: „Vreun străin afurisit”.
  Fideli obiceiului insularilor, cei doi englezi nu se arătară prea vorbăreţi. Schimbară câteva cuvinte după care femeia se ridică şi părăsi vagonul.
  În timpul prânzului, cei doi se aşezară la aceeaşi masă şi, ca şi mai înainte, îl ignorară complet pe cei de al treilea pasager. De data aceasta, însă, conversaţia lor fu mai animată. Colonelul Arbuthnot povestea despre Punjab, iar din când în când se întrerupea pentru a o întreba câte ceva despre Bagdad, unde ea, pare-se, fusese guvernantă. Tot stând aşa de vorbă, descoperiră că au câţiva prieteni comuni, drept care deveniră pe dată mai puţin scorţoşi, mai amicali. Depănară tot soiul de amintiri despre un oarecare Tommy şi despre nu mai ştiu care Jerry. Colonelul o întrebă dacă se întoarce acasă, sau dacă are de gând să se oprească la Istanbul.
  — Nu, merg direct acasă.
  — Nu-i oare păcat?
  — Acum doi ani m-am întors tot pe acest drum, şi atunci am stat trei zile la Istanbul.
  — Aha, înţeleg. Ei bine, îndrăznesc să spun că mă bucur foarte mult că mergeţi direct în ţară, pentru că şi eu fac acelaşi lucru.
  Zicând acestea, colonelul se înclină cam stângaci, îmbujorându-se la faţă.
  „E sensibil, colonelul nostru”, îşi spuse Poirot, puţin amuzat. „O călătorie cu trenul e la fel de periculoasă ca şi una cu vaporul”.
  Cu o voce calmă, domnişoara Debenham îi răspunse că îi pare foarte bine. În atitudinea ei se strecură o undă de răceală.
  Colonelul, observă Poirot, o conduse până în dreptul compartimentului ei. Peste puţină vreme, în depărtare apăru priveliştea splendidă a masivului Taurus. Cei doi stăteau pe coridor, unul lângă altul, contemplând Porţile
Ciliciene. Deodată, domnişoara Debenham suspină. Poirot, aflat prin apropiere, o auzi şoptind:
  — E atât de minunat! Aş vrea… Aş vrea…
  — Ce anume?
  — Aş vrea să mă pot bucura de toate astea!
  Arbuthnot nu răspunse. Linia colţuroasă a feţei sale păru şi mai severă, şi mai întunecată.
  — Dumnezeule, cât aş fi vrut să n-ai nimic de-a face cu toate astea.
  — Taci, te rog, taci.
  — Oh, e-n regulă.
  Aruncă o privire puţin plictisită spre Poirot. Apoi continuă:
  — Dar nu mă pot împăca cu ideea să te ştiu guvernantă. La cheremul unor mame tiranice şi al odraslelor lor plicticoase.
  Ea râse, parcă mai puţin reţinută ca de obicei.
  — Oh, n-are importanţă. Imaginea guvernantei batjocorite e un mit perimat. Te asigur că părinţii sunt cei terorizaţi de mine.
  Tăcură. Se vedea că Arbuthnot era cam ruşinat de ieşirea lui. „Asist la o ciudată şi nostimă comedioară”, îşi spuse Poirot, dus pe gânduri. De gândul acesta avea să-şi amintească mai târziu.
  Ajunseră la Konia în aceeaşi noapte, pe la unsprezece şi jumătate. Cei doi englezi coborâră din tren să-şi mai dezmorţească picioarele; începură să se plimbe încoace şi-ncolo pe peronul înzăpezit.
  Poirot se mulţumi să urmărească de la fereastră forfota gării. După vreo zece minute ajunse la concluzia că, în fond, o gură de aer proaspăt n-ar avea ce să-i strice. Aşa că se înfofoli bine, punându-şi câteva haine, jerseie şi fulare, iar peste pantofi o pereche de galoşi. Astfel echipat, coborî cu atenţie pe peron şi începu să se plimbe. O luă prin spatele trenului.
  După voci, recunoscu cele două siluete nedesluşite care stăteau în umbra vagonului poştal. Auzi întâi vocea lui Arbuthnot:
  — Mary…
  Femeia îl întrerupse.
  — Nu acum, nu acum. Când totul se va termina, şi va rămâne departe, în urma noastră… Atunci…
  Discret, Poirot se îndepărtă. Era surprins. Cu greu recunoscuse vocea rece, măsurată a domnişoarei Debenham. „Ciudat”, îşi spuse.
  A doua zi se întrebă dacă nu cumva cei doi se certaseră.
  Îşi vorbeau foarte puţin. Femeia îi părea neliniştită. Avea cearcăne la ochi.
  Pe la două şi jumătate după-amiaza, trenul se opri. La ferestre apărură capete curioase. Câţiva oameni, îngrămădiţi lângă linia ferată, priveau şi arătau cu mâna spre ceva de sub vagonul restaurant. Poirot se aplecă în afară şi se adresă conductorului vagonului de dormit, care tocmai trecea în fugă prin dreptul ferestrei. Omul îi răspunse, după care Poirot îşi trase capul înăuntru şi, întorcându-se, fu cât p-aci s-o izbească pe Mary Debenham, care stătea exact în spatele lui.
  — Ce s-a întâmplat? Întrebă ea, aproape pe nerăsuflate, în franţuzeşte. De ce ne-am oprit?
  — Nu-i nimic, domnişoară. S-a aprins ceva sub vagonul restaurant. Nimic grav. De altfel, au stins focul şi acum repară stricăciunile. Nu e nici un pericol, vă asigur.
  Ea făcu un gest brusc, de parcă ar fi alungat ideea pericolului, ca total lipsită de importanţă.
  — Da, da, înţeleg. Dar timpul?
  — Ce timp?
  — Păi, vom avea o întârziere.
  — Da, e posibil, recunoscu Poirot.
  — Dar nu putem întârzia! Trenul trebuie să sosească la Istanbul la 6.55 şi trebuie să traversăm Bosforul ca să prindem Simplon Orient Expresul de ora 9. Dacă avem o oră sau două întârziere, pierdem legătura.
  — Se prea poate, admise Poirot.
  O privi întrebător. Văzu că mâna îi tremura pe pervazul ferestrei şi buzele îi tremurau.
  — E atât de important pentru dumneavoastră, domnişoară? O întrebă.
  — Da. Da, este. Trebuie… Trebuie să prind legătura.
  Spunând acestea, se întoarse şi o luă de-a lungul coridorului spre colonelul Arbuthnot.
  Neliniştea ei, totuşi, se dovedi neîntemeiată. Zece minute mai târziu, trenul se urni din loc. Sosi la Haydapassar doar cu cinci minute întârziere, câştigând pe drum din timpul pierdut.
  Apele Bosforului erau agitate, astfel că lui Poirot nu prea-i făcu plăcere traversarea. Pe vapor nu-i mai văzu pe tovarăşii săi de călătorie. Ajuns la podul Galata, o luă direct spre hotelul Tokotlian.
 CAPITOLUL II
 HOTELUL TOKOTLIAN
  La hotel, Hercule Poirot ceru o cameră cu baie. Apoi se îndreptă spre biroul de recepţie să se intereseze dacă nu-i sosiseră scrisori.
  Găsi trei scrisori şi o telegramă. La aceasta din urmă se uită oarecum surprins. Nu se aşteptase la aşa ceva.
  O desfăcu calm şi cu grijă, ca de obicei. Cuvintele tipărite se înlănţuiau distinct, reliefat.
 
 „Evoluţia prezisă cazului Kassner luat întorsătură neaşteptată rog reveniţi urgent”.
 
 „Asta mai lipsea”, murmură Poirot înciudat. Se uită la ceas.
  — Trebuie să plec la noapte, îi spuse portarului. La ce oră pleacă Simplon Orientul?
  — La nouă, domnule.
  — Poţi să-mi iei un bilet la vagonul de dormit?
  — Bineînţeles, domnule. Nu-i nici o greutate. În acest sezon, trenurile sunt aproape goale. Doriţi la clasa întâi, sau la a doua?

— La întâi.
  — Très bien, Monsieur. Până unde mergeţi?
  — La Londra.
  — Bien, Monsieur. Vă voi lua un bilet până la Londra şi vă voi rezerva o cuşetă la vagonul de dormit Istanbul-Calais.
  Poirot se uită din nou la ceas. Era opt fără zece.
  — Mai am timp să mănânc ceva?
  — Bineînţeles, domnule.
  Poirot îl salută cu o mişcare a capului. Se duse la biroul de recepţie pentru a anunţa că renunţă la cameră, după care, traversând holul, intră în restaurant.
  În timp ce dădea chelnerului comanda, simţi o mână pe umăr.
  — Oh, bătrâne, iată o surpriză plăcută, auzi o voce în spatele lui.
  Cel care rostise cuvintele era un bărbat între două vârste, scund şi corpolent, cu părul tuns perie. Zâmbea încântat.
  Poirot sări în picioare
  — Domnule Bouc.
  — Domnule Poirot.
  Bouc era belgian, director la „Compagnie Internaţionale des Wagons Lits”, şi cunoştinţa sa cu Poirot, fosta stea a poliţiei belgiene, dura de ani de zile.
  — Departe de casă, mon cher, spuse Bouc.
  — O mică afacere în Siria.
  — Aha! Şi când te întorci acasă?
  — La noapte.
  — Splendid! Şi eu la fel. Mai precis, vom călători împreună până la Lausanne, unde am nişte treburi. Bănuiesc că iei Simplon Orientul?
  — Da, tocmai am cerut un loc la vagonul de dormit. De fapt, aş fi vrut să rămân câteva zile aici, dar am primit o telegramă care mă cheamă urgent în Anglia într-o problemă importantă.
  — Aha! Ei, afacerile-s afaceri! Iar dumneata eşti, cum s-ar spune, în vârful piramidei acum, bătrâne!
  — Ei, puţin succes poate că am avut.
  Poirot încercă să pară modest, dar nu prea-i reuşi. Bouc izbucni în râs.
  — Ne vedem mai târziu, îi spuse el.
  Aplecat acum deasupra farfuriei, Poirot se străduia să nu-şi moaie mustăţile în supă. Ducând la bun sfârşit această treabă, privi în jur, în aşteptarea felului următor.
  La mese se aflau vreo şase bărbaţi, dintre care numai doi îi atraseră atenţia.
  Aceştia stăteau împreună la o masă, nu prea departe de el. Cel mai tânăr, de vreo treizeci de ani, cu o figură agreabilă, era fără îndoială american. Totuşi nu el, ci celălalt trezi interesul detectivului nostru.
  Acesta era un om între şaizeci şi şaptezeci de ani. Văzut de la distanţă, avea aerul binevoitor al unui filantrop: frunte boltită, care se continua într-un uşor început de chelie, şi gură surâzătoare, lăsând să se vadă dantura falsă, foarte albă. Totul părea să-ţi spună că ai în faţă o persoană cumsecade. Numai ochii dezminţeau această impresie: mici, foarte reci, şi vicleni. Şi nu numai atât. Spunându-i ceva tovarăşului său mai tânăr, se uită împrejur, şi atunci privirea i se opri o clipă asupra lui Poirot, suficient pentru ca acesta să remarce o răutate ciudată, o încordare neobişnuită în căutătura lui. Apoi se ridică.
  — Plăteşte nota, Hector, spuse.
  Vocea îi era puţin răguşită. Avea un timbru straniu, melodios, oarecum ameninţător.
  Întorcându-se în hol pentru a-şi regăsi prietenul, Poirot îi zări pe cei doi pregătindu-se să părăsească hotelul. Bărbatul cel tânăr supraveghea transportarea bagajelor. După puţină vreme împinse uşa de sticlă de la intrare şi spuse:
  — Totul e gata, domnule Ratchett.
  În loc de răspuns, bătrânul mormăi ceva şi ieşi.
  — Eh bien, spuse Poirot, ce părere ai de aceştia doi?
  — Americani, rosti Bouc.
  — Fireşte că-s americani, dar ce crezi despre ei?
  — Tânărul pare foarte simpatic.
  — Şi celălalt?
  — Să-ţi spun drept, nu-mi place. Mi-a făcut o impresie proastă. Dar dumitale?
  Poirot stătu o clipă pe gânduri.
  — Când a trecut pe lângă mine, în restaurant, am avut o senzaţie curioasă. Era ca şi cum m-aş fi aflat o clipă lângă un animal sălbatic, dar sălbatic, înţelegi!
  — Şi totuşi, arată foarte onorabil.
  — Întocmai! Corpul, adică cuşca, e foarte onorabil, dar printre gratii se observă figura fiarei.
  — Ai multă imaginaţie, bătrâne, spuse Bouc.
  — S-ar putea. Totuşi nu-mi iese din cap că m-am aflat pentru o clipă în preajma răului.
  — Vorbeşti de acel respectabil gentleman american?
  — Da, de acel respectabil gentleman american.
  — Fie, spuse Bouc binevoitor. S-ar putea. E mult rău pe lumea asta.
  În clipa aceea se deschise uşa şi portarul intră şi se îndreptă spre ei. Părea frământat şi cam jenat.
  — E nemaipomenit, domnule, îi spuse lui Poirot. N-am mai găsit nici o cuşetă liberă la clasa întâi.
  — Cum? Strigă Bouc. În acest sezon? Ah, atunci, fără îndoială, o fi un grup de ziarişti sau politicieni…
  — Nu ştiu, domnule, vorbi portarul, întorcându-se spre el respectuos, dar aşa stau lucrurile.
  — Bine, bine, îi spuse Bouc şi i se adresă apoi lui Poirot. Fii fără grijă, prietene. Aranjăm noi ceva. Întotdeauna există un compartiment, numărul 16, care e liber. Conductorul are grijă de asta!
  Zâmbi, apoi se uită la ceas.
  — Hai, e timpul să mergem.
La gară, Bouc fu salutat cu mult respect de conductorul în uniformă cafenie al vagonului de dormit.
  — Bună seara, domnule. Aveţi compartimentul numărul 1.
  Strigă după nişte hamali, care încărcară bagajele domnilor şi le purtară de-a lungul vagonului pe care sta scris:
 ISTANBUL-TRIESTE-CALAIS
  — Am auzit că e plin astă-noapte?
  — E de necrezut, domnule. Toată lumea şi-a găsit să călătorească în noaptea asta.
  — Oricum, trebuie să-i găsim un loc aici acestui domn. E un prieten al meu. Poţi să-i dai numărul 16.
  — E dat, domnule.
  — Ce? Numărul 16?
  Se uitară unul la altul, cu tâlc. Conductorul zâmbi. Era un bărbat înalt, între două vârste, cu o figură palidă.
  — Cum vă spun, domnule, e absolut plin.
  — Dar ce se întâmplă? Întrebă Bouc, înfuriindu-se. E vreo conferinţă undeva, vreo întrunire?
  — Nu, domnule, o simplă coincidenţă. S-a întâmplat că mai mulţi oameni au preferat să călătorească în noaptea asta.
  Bouc ţâţâi de supărare.
  — La Belgrad, spuse el, va fi ataşat un vagon de la Atena, ca şi vagonul Bucureşti-Paris, de altfel. Dar la Belgrad ajungem de-abia mâine seară. Problema e ce facem în noaptea asta. Nu e vreo cuşetă liberă la clasa a doua?
  — La clasa a doua este una, domnule…
  — Bun, atunci…
  — Dar e în compartimentul unei doamne. Se şi află o nemţoaică acolo, e cameristă.
  — Oh, asta-i penibil! Exclamă Bouc.
  — Nu te necăji, prietene, spuse Poirot. O să călătoresc într-un compartiment obişnuit.
  — Nici nu mă gândesc. Şi, întorcându-se iar spre conductor: A sosit toată lumea?
  — E drept, unul din pasageri n-a sosit încă.
  Conductorul vorbea încet, ezitând.
  — Vorbeşte, omule!
  — Cuşeta numărul 7, la clasa a doua. Domnul n-a venit încă şi e nouă fără patru minute.
  — Cine e?
  Conductorul îşi consultă lista.
  — Un englez. A. M. Harris.
  — Un nume norocos, spuse Poirot. Am eu semnele mele: domnul Harris nu va veni.
  — Pune bagajul domnului la numărul 7, zise Bouc. Dacă acest Harris soseşte între timp, o să-i spunem că e prea târziu, că un loc nu poate fi reţinut atâta vreme, în fine, aranjăm noi într-un fel. Ce, o să-mi fac acum griji pentru un oarecare domn Harris?
  — Cum doreşte domnul, spuse conductorul, şi făcu semn hamalului lui Poirot încotro s-o ia.
  Apoi se dădu deoparte, ca să-l lase pe Poirot să urce în tren.
  — Tocmai la capăt, domnule, strigă el. Ultimul compartiment.
  Poirot parcurse culoarul cu destulă greutate, întrucât majoritatea călătorilor ieşiseră din compartimentele lor. Scuzele sale politicoase sunau cu regularitatea unui ceasornic. În sfârşit, ajunse la compartimentul indicat. Înăuntru, aranjând valizele – tânărul american de la hotel…
  Acesta se încruntă când îl văzu pe Poirot intrând.
  — Scuzaţi-mă, îi spuse, cred c-aţi greşit. Reluă apoi, cu un efort considerabil, în franceză: Je crois que vous avez une erreur.
  Poirot îi răspunse în englezeşte:
  — Sunteţi domnul Harris?
  — Nu, numele meu este MacQueen. Eu…
  În acel moment, peste umărul lui Poirot, răsună vocea conductorului. O voce gâfâită, cu un ton implorator.
  — Nu mai e nici un alt pat liber, Monsieur. Domnul a fost nevoit să vină aici.
  În timp ce vorbea, închise fereastra de pe coridor şi începu să instaleze bagajele lui Poirot.
  Amuzat, Poirot remarcă tonul de scuză din vocea conductorului. I se promisese, fără doar şi poate, un bacşiş bun dacă reuşea să păstreze compartimentul numai pentru celălalt pasager. Totuşi, chiar şi cel mai generos bacşiş îşi pierde efectul în faţa dispoziţiilor unui director al companiei.
  După ce puse geamantanele în portbagaj, conductorul ieşi.
  — Gata, domnule. Totul e în regulă. Patul dumneavoastră e cel de deasupra, numărul 7. Plecăm peste un minut.
  Poirot intră în compartiment.
  — Un fenomen rar, observă el, bine dispus. Conductorul unui vagon de dormit care să-ţi instaleze bagajele. Nemaipomenit!
  Celălalt zâmbi. Se vedea că-i trecuse supărarea – probabil se hotărâse să ia lucrurile filosofic.
  — Trenul e ticsit, spuse el.
  Se auzi şuieratul locomotivei, prelungit, melancolic. Ieşiră amândoi pe culoar.
  Afară o voce striga:
  — Poftiţi în vagoane!
  — Am pornit, zise MacQueen.
  Dar nu porniseră. Şuieratul se auzi din nou.
  — Vreau să spun, domnule, începu tânărul deodată, că dacă doriţi mai degrabă patul de jos, cum să spun, dacă vă vine mai uşor, vă stau la dispoziţie.
  Un băiat simpatic.
  — Nu, nu, se împotrivi Poirot, n-aş vrea să vă lipsesc de…
  — Dar deloc…


Cumpără cele 15 volume ale colecției Agatha Christie cu 149 lei. - VEZI DETALII!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu